Sandro Mazzola, legenda lui Inter Milano, s-a stins la 83 de ani

Sandro Mazzola, una dintre cele mai mari legende ale fotbalului italian și simbol emblematic al lui Inter Milano, a murit vineri la vârsta de 83 de ani. Clubul din Milano a anunțat vestea cu un mesaj emoționant: „A fost unul dintre cei mai mari fotbaliști din istorie. Nu doar în istoria noastră.”

Cauza exactă a morții nu a fost comunicată oficial, sursele italiene menționând doar că Mazzola „era bolnav de ceva timp”. Anunțul a fost făcut de FC Internazionale Milano, alături de un omagiu al președintelui Giuseppe Marotta.

O viață dedicată nerazzurri

Sandro Mazzola s-a alăturat academiei Inter la vârsta de 8 ani și a rămas fidel clubului milanez timp de 17 sezoane, disputând 565 de meciuri oficiale și marcând 158 de goluri.

Palmaresul său la Inter este impresionant: patru titluri în Serie A (Scudetti), două Cupe ale Campionilor (1964 și 1965) și două Cupe Intercontinentale. Era unul dintre pilonii celebrei echipe „Grande Inter” conduse de antrenorul argentinian Helenio Herrera în anii ’60 — considerată de mulți istorici ai fotbalului drept una dintre cele mai puternice echipe de club din istoria competiției europene.

A marcat de două ori în finala Cupei Campionilor din 1964, de la Viena, împotriva lui Real Madrid, și a câștigat titlul de golgheter al competiției în același an. A apărut în clasamentele Balonului de Aur de numeroase ori de-a lungul carierei, terminând pe locul al doilea în 1971, în spatele lui Johan Cruyff.

Campion european, finalist mondial

Cu naționala Italiei, Mazzola a strâns 70 de selecții. A câștigat Campionatul European din 1968 și a ajuns în finala Cupei Mondiale din 1970, pierdută în fața Braziliei lui Pelé. A reprezentat Italia la trei turnee finale majore.

Moștenirea familiei Mazzola

Sandro Mazzola purta o povară unică: era fiul lui Valentino Mazzola, căpitanul legendar al lui Torino, decedat la 31 de ani în catastrofa avioanului de la Superga (4 mai 1949), care a ucis întreaga echipă. Sandro avea 6 ani. Toată viața a trăit cu amintirea tatălui pe care abia apucase să îl cunoască și a reușit să-și construiască o legendă proprie la Inter Milano.

Ultima dorință exprimată public de Mazzola a fost să fie amintit „ca un om bun, care luptă chiar și atunci când este imposibil să câștige”.